Capitolele 1&2

So this is it ! Multi mi-au spus ca ar fi mai bine sa postez fic-ul pe un blog, asa ca le-am ascultat in sfarsit sfatul . Sper sa va placa !

Fiica Amurgului

De Jane.

Fratelui meu, care inca stie sa rada

fara retinere si care are curajul sa fie, in

ciuda tuturor,pur si simplu, Fericit.

Scurt cuvant inainte

Drumul e greu si anevoios, caci cuvintele au uneori aripi, alteori lame de cutit. De-a lungul timpului m-am creat din cuvinte si din mine s-a nascut cartea pe care o ai in fata.

E parte din mine,sunt eu. Si sincer,nu stiu daca iti va placea sau nu. Sper ca da, desi n-ar trebui sa-mi pese. Pentru ca a fost scrisa in pofida celor care nu le va placea si nu am stiut niciodata ca vreodata va pune mana pe ea altcineva decat mine.

Jane.

“I know that when life offers you a dream so far beyond any of your expectations, it’s not reasonable to grieve when it comes to an end. But maybe this time I`ll just keep dreaming.”

1. Prolog

Ma uitam pe geamul decorat cu nenumarate , minuscule picaturi de ploaie, incercand sa ignor chiotele si rasetele care-mi vajaiau in spate. Pur si simplu nu-mi venea sa cred cat de mult se schimbase viata mea in doar un an. Nu-mi venea sa cred ca exista cineva care sa  nu stie tot ce stiam eu, care sa traiasca in asa o ignoranta totala, la fel ca toti copii din autocarul in care ma aflam. Am oftat si m-am gandit: Normal ca nu stiu. Nimeni nu e intr-atat de nebun ca si mine. M-am luminat dintr-o data. Nimeni n-o sa fie niciodata la fel de fericit ca mine. Sa am chiar tot ce vreau… Mi se parea absurd ca de la o viata insipida si insignifianta ajunsesem- tocmai eu – asa.

***

Niciodata nu fusesem cea mai buna la ceva. Ma gandeam ca nu aveam nororc, ma enerva faptul ca nu aveam niciodata o adevarat sansa sa arat ceea ce stiam ca pot face. Sau poate doar ceea ce speram ca pot face.  N-am avut niciodata o viata interesanta. Fusesem mereu “una dintre cei mai buni”.  Adica doar acea fata care ori se pierde in multime, ori se face de tot rasul. Dar nu-mi prea pasa ca puteam fi intradevar cea mai buna. Nu faceam absolut nimic, lasam totul sa vina de la sine. Daca mergea, era ok . Daca nu, era foarte ok. Fara bataie de cap. Lumea nu mi se parea asa un loc fascinant in care sa traiesti. Nu avea rost sa ma straduiesc  sa fac ceva, din moment ce as fi fost oricum dezamagita.  Uneori cadeam in despresii, gandindu-ma ca nu vreau sa traiesc daca nu poate exista mai mult de atat . Dar treceau, la fel si timpul si viata pe care incercam sa o traiesc ca un adolescent normal. Cu prieteni nebuni,cumparaturi si toate cele. Simteam nevoia sa ma integrez, sa fiu ca toti ceilalti doar ca sa nu ma gandesc la faptul ca mereu paream altfel. Ciudata. O adevarata Tampita. Aveam niste parinti draguti, destul de deschisi la minte. Uneori era usor sa vorbesti si sa traiesti cu ei, dar alteori voiam sa fiu singura. Oricum paream altfel.  Pentru toata lumea. De aceea incercam atat de mult sa par ca toate celelalte fete, ca sa-mi dovedesc mie insumi ca pot fi normala. Dupa mine,eram speciala, dar nu intr-un sens bun. Defapt, nici nu cred ca-mi pasa prea tare de viata. Nu ma deranja sa ma gandesc ca o sa mor, cat timp nu aveam sa mor batrana. Mereu imi spuneam ce-o fi o fi. Dar chiar nu m-am gandit niciodata ca asa o fie. Si chiar nu-mi pare rau deloc .

Aveam doar 13 ani cand am primit acele carti- sau informatii-  despre o lume ca a noastra, dar in care relitatea se contopea cu magicul unei lumii supranaturale, in care existau vampiri si varcolaci. Inca mai tremur la auzul cuvantului “Twilight”. Chiar de la inceput am simtit nevoia sa nu spun absolut nimic nimanui. Le citeam in taina, ascunsa si singura, tanjind mereu sa aflu mai mult. Nu stiam cum ajunseserea la mine. Le gasisem intr-o zi pe pat, langa un bilet pe care scria sper sa-ti placa cu caligrafia mamei mele. Asa ca nu intrebasem nimic, dar nici nu spusesem multumesc. Erau ale mele, simteam cumva necesitatea sa le tin ascunse, ca sa nu se spulbere toata magia. Ma agatam de ele cu dinti, le strangeam la piept, citeam si plangeam si radeam. Parca prinsesem o noua viata. Nu m-am obosit sa ma mai uit dupa ele prin magazine. Nu le vazusem nicaieri. Nimeni nu vorbea despre ele. Si nici eu nu voiam sa vorbesc cu nimeni, sau sa vad pe nimeni. Trebuia ca totul sa ramana pentru mine. Uneori ma simteam nebuna, gandindu-ma  sunt doar niste carti.  Probabil au mai fost citite de inca un million de oameni. Nu sunt ale mele si prezinta oricum o lume imaginara. Atunci ma ghemuiam in pat si plangeam, dorindu-mi cu fiecare parte a mintii si corpului ca lumea in care traim sa fie mai mult de atat. Mai mult decat noi ceea ce noi, ca oameni prosti si rai, cunoastem. Ma credeam dementa, dar undeva in adancul meu simteam ca ceva s-a schimbat si nu voi mai fi  vreodata la fel, oricat as incerca sa ma comport ca si cum acelea nu erau decat niste carti.

Si e ciudat cum s-a aranjat totul . Era noapte, aproape de ora 2 si eu stateam ghemuita pe patul gol din camera apartamentului bunicilor, gandindu-ma cu groaza la ziua de maine. In care va trebui sa ma trezesc prefacundu-ma ca zambesc, ca sunt fericita. Si eram ,de fapt, pur si simplu distrusa. Cred ca, daca mi s-ar fi oferit sansa, as fi acceptat sa mor, doar ca sa nu mai simt cum ma sfasie acel gol dinauntrul meu, care astepta ceva ce, credeam eu, nu avea sa se intample niciodata. Niciodata . Suna atat de mult, atat de absurd. Priveam prin perdeaua alba direct in gol, imaginandu-mi innebunita cum aveam sa suport sa treaca an dupa an, deceniu dupa deceniu, totul ramanand la fel. Doar groapa dinauntrul meu crescand,doar mintea mea incercand sa nege. Incercam sa ma consolez cu gandul ca e doar o pasiune a adolescentei, ca o sa devin mai matura si totul o sa treaca. Dar stiam ca ma mint, ca eram schimbata pentru totdeauna. Si chiar cand sa izbucnesc din nou in plans, un sunet  venit de pe balcon ma trezi din visare. Era aproape imperceptibil,ca o respiratie inceata.  Mereu, de cand eram mica , imi fusese frica sa stau singura in camera pe intuneric.  Mereu avusesem  senzatia ca cineva de acolo ma priveste,ca  incearca sa-mi faca rau.  Acelasi sentiment de panica ma cuprinse si am strans in brate perna, spunandu-mi ca orice s-ar intampla, chiar nu conteaza. Nu-mi pasa daca mor sau daca traiesc. Nu merita! Totusi mi-era putin frica… Doar putin,chiar daca n-as fi recunoscut nici in ruptul capului.

2. In noapte

Si atunci, brusc, am simtit aerul rece ce venea dinspre usa balconului. Chiar daca ratiunea ma indemna sa inchid ochii, nu m-am putut abtine sa privesc. Parea macar un ultim act de curaj sa privesc moartea in ochi.

In loc de asta, in incapere intra un barbat. Era inalt,suplu si avea pielea alba ca obrazul lunii. Parea atat de rece, dar ochii lui ca aurul topit ma priveau cu atata afectiune, ca ma simteam coplesita. Inca ma intreb cum de am stiut de prima data cand l-am privit ca pur si simplu nu e om, cum de am stiut exact cine e si i-am recunoscut fiecare trasatura. Puteti sa spuneti ca sunt nebuna. Chiar si eu imi ii spuneam vocii care urla inauntrul meu sa taca naibii.  Dar stiam ca era el: Edward Cullen, din  cartile mele cu vampiri. Era ca si cum noaptea in somn, cineva mi-ar fi strecurat pe sub pleoape imagini cu el si brusc, mi-am dat seama ca as stii cum arata absolut fiecare personaj din carti. Nu fusesem prea atenta,probabil ca chiar vazusem imagini cu ei cand  ma plimbam visatoare prin casa. Sau poate probabil mintea imi juca feste, ceea ce parea cea mai reala optiune.  Ma holbam la el, nevenindu-mi sa cred, neintelegand cum in lume poate exista ceva intr-atat de frumos si perfect. Nu simteam nici pe departe sentimentele pe care le avea  Bella, eroina cartilor, fata de el: de dragostea nemarginita. Pur si simplu il contemplam, confuza si minunata de perfectiuna aceea. Nu-mi pasa daca era vis sau eram treaza, daca chiar innebunisem. Tot ce am fost in stare sa soptesc inainte sa ma prabusesc -doar acum imi dadeam seama ca sarisem in picioare- a fost:

-          Nu pleca… Te rog …

Si am inchis ochii, cu inima bubuindu-mi in piept de spaima- spaima sa nu fi fost doar un vis. Si chiar daca ar fi fost, sa nu se mai sfarseasca niciodata.

Nu am deschis ochii imediat atunci cand m-am trezit din nou, ci doar am ridicat nerabdatoare capul, lovindu-ma de ceva tare ca o piatra si simtind cum un siroi de sange incepe sa  mi se scurga din frunte.

- La naiba, se auzi deodata o voce ca un clinchet lin de clopotel, ce vorbea cu accent ciudat. N-am inteles pe moment tot ce se intampla, rememorand, dar brusc, mi-am deschis ochii shi mi-am dat seama ca el era tot acolo, langa mine. Cu siguranta sunt nebuna. Ar trebui sa urlu, sau sa fug sau sa sar.O doamne, ce ochi… Nemaigandindu-ma la nimic, m-am aruncat in jurul lui, sa ma asigur ca totul chiar e real, daca spartura capului meu n-o facuse deja. Nu simteam durerea, doar incantarea si spaima inca prezenta ca totul e doar un vis. In cap incerca sa mi se strecoare posibilitatea ca omul de langa mine sa fie un pericol, dar nu reuseam sa ma conving.

Dupa o secunda, niste maini puternice ma impinsera bland mai departe si niste ochii aurii si patrunzatori incepura sa ma arda cu privirea lor tulburata.

-          Se pare ca si tu ai o problema cu autoconservarea, ofta el cu o voce seducatoare. Chiar parea El. Edward Cullen.  Si din nou am ramas mirata ca nu simteam nici pe departe o dragoste nebuneasca pentru el, ca atunci cand citeam cartile. Doar admiratie, un fel de afectiune.

-          Tu… Esti… Vai Doamne ! Incercam sa ma conving de ceva care, cu cateva minute in urma nu existase pentru mine, pentru nimeni. Speram in adancul inimii ca parintii mei nu ar suferii pre tare daca as fi dementa, pentru ca m-ar fi sfasiat sa ma trezesc la realitate, sa ma intorc in aceasi lume, la granita dintre doua iaduri.

Isi puse o mana pe piept si vorbi, calm si clar, cu un accent american adorabil:

- Chiar eu sunt. Edward Cullen, se prezenta el si-mi arunca un zambet  care ma facu pe moment sa ametesc. Nimeni nu putea fi intr-atat de frumos .

- Eu sunt… Aa…

- Ioana ? rase el .

- Aaa. Da. Era jenant sa dau impresia ca nu-mi stiu numele, chiar daca vorbeam cu o creatie imaginara. Vai doamne! m-am repetat eu .

- Stiu ca pare ciudat si nebunesc dar… Sunt chiar eu. Si exist. E ciudat si pentru mine sa fiu aici, avand in vedere ca pana acum am fost considerat protagonistul unei povesti de groaza. Tot ce ai aflat tu… Ei bine, sovai el… Chiar exista…

- Oo vai!  am urlat eu, de data asta si mi-am dat una peste cap, ca sa-mi dau seama ca chiar eram plina de sange.  Banuiesc ca asta ar trebu sa fie o dovada ca nu visez, am murmurat eu ,nesigura inca. Si ce Dumnezeu? Cine nu ar fi fost nesigur, avand in vedere ca in capul sau se dadea o lupta apriga intre realitate si magic?!

El isi dadu ochii peste cap si cu un zambet strengaresc continua :

- Nu-mi dau seama la ce te-ai putut gandi cand te-ai aruncat asa spre mine.

-Defapt, aveam ochii inchisi, i-am raspuns eu iritata-si in acelasi timp amuzata ca ma certam cu propriile mele creatii- pana sa-mi dau seama,socata, de ce tocmai imi spusese.

-Vai, am spus eu pentru a mia oara, ridicand in acelasi timp mana si oprindu-l sa  mai zica ceva. Tu traiesti. Cu adevarat. Chiar traiesti . Pentru prima data chiar constientizam asta si un val de usurare si in acelasi timp groaza ma cuprinse. Nu stiam de ce totul se vede ca prin ceata pana mi-am dat seama ca Edward ma scutura nelinistit.

-Ioana, esti bine? ma intreba el  incontinuu.

Am incercat sa ma dezmeticesc si sa pronunt ceva coerent:

-          E in regula, e doar… Destul de mult pentru mine. E… nu am cuvinte. Cum doamne as fi putea sa descriu asta ? Cred ca o sa plesnesc de fericire.

-          Stiu, e tot ce spusese el.

Eram usurata pentru ca in sfarsit imi dadeam seama de ce simteam mereu ca lipseste ceva si desigur, pentru ca macar nu eram nebuna. Ingrozita, gandindu-ma cate persoane nu stiu despre toate astea.

-          Eu… Nu stiu… Nu inteleg… Cartile… E real?

-          Absolut totul, murmura Edward, parand destul de nesigur.

-          Chiar e prea mult, am spus eu, punandu-mi din nou mana in cap. Geeeez! Am urlat eu, blamandu-ma in gand ca eram atat de timpita incat sa nu-mi amintesc ca am capul plin de sange. Scuze, trebuie sa fie chinuitor pentru tine. Iarta-ma.  O sa…

-          Stai linistita, imi zise el si-mi puse mana pe buze ca sa opreasca valul de scuze tampite. E in regula, nu sunt chiar disperat. Oo da. Nu esti? Probabil te-a speriat intamplarea cu Bella. Cu ea a fost altceva. Chiar as vrea sa stiu la ce te-ai gandit de nu ai observat pana acum ca esti plina de sange in prezenta unui vampir, rase el usor. Era atat de incredibil de ciudat cum ajunsesem deja sa vorbim ca si cum am fi fost prieteni de o viata.

Incercam sa asimilez tot ce-mi spunea. Bella, ganduri, sange. VAMPIR!!!

- Stai o secunda, am spus eu si am clatinat din cap. Ai spus ca ai vrea sa stii la ce m-am gandit.  Nu asta ar trebui sa spuna el deobicei. Asta inseamna… Vrei sa spui ca… Am luat o gura mare de aer. Nu-mi poti citi gandurile? Asta era chiar de neconceput. Eu eram normala, chiar banala si tampita uneori. Si Bella?! Pe bune exista?

-  Ioana. Tot ce ai citit tu, absolut tot si toate si toti. Exista, s-a intamplat. Absolut totul e A-de-va-rat, imi raspunse el clar, de parca incerca sa-i explice unui handicapat. Probabil paream handicapata, doar stand acolo si pierzand vremea in fata celui mai mare miracol. Si esti a doua persoana pe care o cunoasc caruia nu-i pot citi gandurile. Se pare ca am de-aface cu o multime de ciudati, rase el din nou.

M-am uitat urat la el si am incercat din nou sa asimilez totul, sa inteleg aceste lucruri care cu siguranta nu pareau reale.

- Asta inseamna ca toti stiu?  Toti oameni? Cartile… Eu… Nu inteleg, am soptit confuza. Si pe bune ca, pentru  prima data de cand ma stiam, nu intelegeam absolut nimic.

- Stiu. Nu e chiar atat de simplu si-mi pare rau. Chiar nu trebuie sa-ti para rau, gandeam eu cu un mic zambet pe fata. La inceput toti ne uram pentru asta, ca trebuie sa-i facem unui… Copil, asa ceva, continua el. Dar da-mi odata sansa sa-ti explic si taci. Cred ca aveam nevoie de sa-mi explice cineva ce naiba se intampla cu toate astea. Si daca totul era adevarat, cum sustinea el, ce Dumnezeu aveam eu de-a face cu asta? Adica, nu ca nu eram fericita si recunoscatoare, dar parea cam tras de par.

- Tot ceea ce ai citit tu s-a intamplat, incepand din anul 2003. Absolut tot. Chiar cred ca ai citit cu atentie deci nu o sa revin la asta. Si totul s-a sfarsit cu bine si am trait fericititi pentru aproape 4 ani. Pana acum. Ma uitam ciudat la el, dar nestiind ce sa spun si fiind socata, l-am lasat sa continue.

- Stateam cu toti linistiti in casa, cand am primit o vizita neasteptata de la Eleazar, care a inceput sa ne povesteasca pe nerasuflate ceea ce se intamplase. Detectase o forta uriasa, inimaginabila venind din locul in care te aflai tu. Era pentru prima data cand patea asa ceva, asa ca la inceput am fost confuzi. Dupa mai multe cercetari am aflat  despre tine si ne-am dat cu toti seama ca tu erai un talent extraordinar, inimaginabil, care pulsa puternic, chiar daca esti  om. Nu ne-a luat mult sa constientizam ca toata puterea pe care o detii, si nu-ti pot explica ce incredibil de mare e, te-ar pune in pericol daca Aro sau oricare dintre Voturri, si nu numai, ar afla. Asa ca ne-a venit o idee.  Bella, cu putin ajutor din partea lui Jake a scris cele patru carti-arata spre volumele de pe podea- in care a povestit viata noastra de cand ea a intrat in ea. Noi ti le-am pus pe pat, de aceea nimeni nu le mai are. Riscul era enorm, atat pentru noi, cat si pentru tine. Nu puteam sti daca aveai sa vorbesti despre asta cu cineva. Puteam doar spera ca vei tine totul ascuns si ca vei intelege cu adevarat povestea. Mi-am dat seama ca asta s-a intmplat, lucrururile te-au marcat poate chiar prea mult… Te-am vazut in fiecare noapte luptandu-te cu tine insuti ca sa respiri,plangand. Ma blestemam pentru fiecare secunda in care nu erai in siguranta din cauza noastra, pentru fiecare geamat. Oricum, totul a fost ca sa te protejam pe tine, dar acum ca ai aflat… Facu o pauza sa se uite ingrijorat la mine, ca si cum nu era prea sigur de sanatatea mea mintala. Ioana, nu mie usor sa-ti spun asta… Defapt, la naiba, urasc ca trebuie sa o fac,dar trebuie sa vii cu noi. Stiu ca pare atat de brusc si de ciudat, dar trebuie s-o faci. Sa pleci. Asta a fost scopul nostru: Sa te protejam. Dar sa mai ramai aici,singura si inconjurata de oameni,devine prea periculos. Urasc ca trebuie sa te rog sa faci asta, dar e singura cale.

M-am scuturat putin,prinvind in gol, incercand din rasputeri sa inteleg tot ceea ce-mi povestise el pe scurt.  Privirea lui vinovata continua sa ma arda. Nu mi-a luat mult sa inteleg si sa ma bucur, dar totusi, sa ma ingrozesc . Sa plec?! Unde?! Cu cine? Totul reincepea sa para ca scos din poveste. Nu aveam unde sa plec, sa fiu un om tampit era tot ce puteam sa fac… Stiam, doar ca nu voiam sa accept. Asta insemna oare sa parasesc tot, asa cum intelesesem eu ?